Un profesionist trebuie să se ferească de Real Madrid

Leverkusen e demolată de Stuttgart, Cristi Chivu face minuni la Inter, iar Diego Armando Maradona este obiect de studiu al științelor umaniste

E și greu să decidem cu ce să începem astăzi sau care subiect merită mai multă atenție, așa că va fi un articol o parte newsletter, o parte cronică de meci, o parte recenzie de carte, o parte tiradă la adresa unuia dintre cele mai mari cluburi din istoria fotbalului. Bine v-am găsit în 2026, un an nou cu cât mai multe momente frumoase, de vești negative vom avea parte din plin!

Sâmbăta trecută am fost la primul meci al anului, Bayer Leverkusen - VfB Stuttgart, în ultima etapă a turului de campionat. La orice ne-am fi putut aștepta, dar nu la o victorie atât de categorică a oaspeților, în fața unei echipe pe care nu o mai bătuse din 2018 și care a reușit să îi fure Supercupa Germaniei în 2024 chiar și jucând din minutul 37 cu un om în minus. Un complex de inferioritate care se formase față de Werkself de ceva ani și probabil de aceea era nevoie de o răbufnire de orgoliu.

Leverkusen - Stuttgart 1-4, după 0-4 la pauză, scor care le-a permis șvabilor aroganța de a cânta în pauza meciului pe ritmul unui cântec cunoscut al Nordkurve Leverkusen “Bayer….null vier”, care de data asta nu mai reprezenta numele și anul de înființare a echipei, 1904, ci exact scorul de pe tabelă.

Jamie Leweling cu o dublă, Max Mittelstädt din penalty și Deniz Undav în prelunigirile primei reprize au stabilit scorul pauzei, fiind pentru prima dată din 1995 când șvabii îi dau patru goluri lui Bayer. Ultima dată când s-a întâmplat asta, Ioan Lupescu a fost pe teren pentru Leverkusen și brazilianul Giovane Élber dădea două goluri pentru VfB.

Partea a doua a arătat mai bine pentru gazde, dar a fost nevoie de un penalty pentru ca Alejandro Grimaldo să înscrie golul de onoare și oricum nu s-a pus vreodată problema ca Leverkusen să revină în joc, asta s-ar fi putut întâmpla la 0-2 când Alexander Nübela a avut o paradă excelentă, moment care poate să fie considerat decisiv dacă privim restrospectiv.

Stuttgart și Leverkusen sunt la egalitate de puncte și se luptă în continuare pentru un loc de Liga Campionilor, iar programul ambelor echipe se va aglomera semnificativ, debutând astăzi în etapa a 17-a și având nu mai puțin de opt meciuri până pe șapte februarie, adică un meci la trei zile. A piece of cake ar zice englezul, dar nu e niciodată simplu pentru echipele germane (asta dacă nu o luăm în calcul pe Bayern München, echipă care a marcat deja în Bundesliga cât VfB și Bayer la un loc, primind doar 12 goluri și se pregătește de un nou titlu).

Pe final de meci am asistat la un comportament pe care nu am vrea să îl mai trăim pe stadioane, fanii au început să plece masiv de prin minutul 80. E drept că Leverkusen nu arăta că va înscrie trei goluri în următoarele minute, dar un fan respectabil trebuie să fie acolo și atunci când echipa arată teribil, să aplaude jucătorii la final și să le dea încredere că a fost doar o întâmplare nefericită.

Totuși, vorbim despre echipa poreclită zeci de ani drept Neverkusen deoarece nu reușea să câștige nimic, știm că odată cu epoca Xabi Alonso a venit și primul titlu, dar nu e cazul să fim atât de exigenți față de o echipă aflată în reconstrucție, cu mulți jucători accidentați, care totuși a pierdut în fața unei alte echipe care se bate la top patru, nu a fost demolată de o echipă din 2. Bundesliga.

Cristi Chivu a reușit să facă și un egal!

Internazionale Milano - Napoli a fost derby-ul primei etape din returul Serie A, un meci foarte așteptat de către fanii lui Inter, în special după ce AC Milan făcuse doar egal la Firenze cu câteva ore înainte de meciul de pe San Siro și era momentul perfect ca Nerazzurri să se distanțeze în campionat la cinci puncte de rivala din oraș și șapte de campioana en titre.

Prima repriză a aparținut băieților lui Chivu care au deschis repede scorul prin Federico Dimarco și ar fi putut să mai înscrie cel puțin o dată, dar golul a picat în poarta lui Sommer, autor Scott McTominay. Un rezultat care lăsa ca totul să fie decis în repriza a doua, scenariu potrivit pentru o întâlnire între echipele care au câștigat ultimele trei titluri în Italia.

În partea a doua jucătorii lui Inter au pierdut contactul cu partida și chiar dacă Napoli nu a avut prea multe ocazii, părea doar o chestiune de timp până când vor trece în avantaj. Henrikh Mkhitaryan a fost faultat stupid în careu chiar sub ochii lui Daniele Doveri, dar a fost nevoie de intervenția VAR-ului pentru a se acorda un penalty mai mult decât evident. Antonio Conte a făcut o criză de nervi caracteristică, a fost eliminat, Hakan Çalhanoğlu a înscris cu un șut năpraznic și părea că Inter va răzbuna înfrângerea din tur.

Scoțianul McTominay nu a fost de acord, a egalat doar opt minute mai târziu și ambele echipe s-au mulțumit cu un punct. Nu ajută foarte mult pe nimeni, doar păstrează o luptă în trei pentru Scudetto, asta dacă nu le vine vreo idee lui Juventus sau AS Roma să intre în horă, deși pare puțin probabil.

A fost primul egal al lui Inter în toate competițiile, băieții lui Chivu ori câștigă (cum fac de cele mai multe ori), ori pierd la limită. Deși a luat un singur punct în patru meciuri cu AC Milan, Napoli (de două ori) și Juventus, Inter este pe primul loc, ceea ce arată că titlurile nu se câștigă de cele mai multe ori în derby-uri, ci în toate celelalte meciuri cu echipe mai mici, asta dacă nu vorbim de Premier League și Manchester City care a tot luat campionate la diferență de un punct față de Liverpool sau Arsenal.

Foto: Beinsports

Să nu ne spuneți lui Giuseppe Marotta sau să dați articolul către fanii lui Internazionale Milano, dar Cristi Chivu scoate maximum din echipa asta, iar faptul că ea este prima în Italia și cu șanse bune să se califice mai departe în Liga Campionilor chiar din primele opt este o dovadă clară că vorbim despre un antrenor mare în devenire. Greu de crezut, dar ne-a făcut să ne dorim să câștige Inter Serie A, deși există acolo echipe mult mai frumoase pe care poți să le simpatizezi.

Xabi Alonso nu a mai suportat bătaia de joc a lui Real Madrid și s-a eliberat!

Xabi Alonso a decis să plece de la Real Madrid după ce a pierdut finala Supercupei Spaniei, scor 3-2 în fața Barcelonei, la doar șase luni după ce preluase echipa de la Carlo Ancelotti. Când a plecat de la Bayer Leverkusen, spuneam că faptul că nu s-a abătut niciodată de la filosofia sa îl va ajuta la Real Madrid, dar exact acesta este motivul pentru care acum pleacă.

Ne pare rău că am crezut că cel mai titrat club din istoria Ligii Campionilor este altceva decât jucăria lui Florentino Pérez, acest Gigi Becali de Madrid, și că poate înțelege în cele din urmă că fotbalul modern impune niște rigori de organizare, nu doar să strângi laolaltă o echipă de staruri plătite obscen pe care să le protejezi de orice critică rezonabilă prin editoriale jurnalistice în Marca.

Xabi a preluat un Real Madrid pe care sezonul trecut l-a eliminat Arsenal din Liga Campionilor, iar orice ai vrea să spui bine despre băieții lui Arteta, nu va reprezenta un laudatio despre puterea acestei echipe în Liga Campionilor, trofeu pe care nu l-a câștigat niciodată. La Campionatul Mondial al Cluburilor, PSG i-a dat lui Real trei goluri în doar 24 de minute, arătându-i nu doar că are probleme la mijloc, ci și că pe Toni Rüdiger nu te poți baza în fiecare meci.

Au dispărut Toni Kross și Luka Modrić, Dean Huijsen e cam tânăr, s-a mai și accidendat sezonul ăsta și încă nu face un cuplu prea solid cu Raul Asencio, Vinícius Júnior face crize de nervi dacă îți permiți să îl schimbi într-un meci în care nu joacă nimic, Gonzalo Garcia și Arda Güler sunt și ei necopți, deci de unde așteptarea asta ca Madridul să dea de pământ cu toată lumea?

Vini se plânge puțin la Pérez, mai încep și alții să vocifereze împotriva sistemului fotbalistic pe care Alonso vrea să îl implementeze, ba că trebuie să alerge prea mult, ba că nu sunt suficient de liberi să facă ce vor ei cu mingea, în puține cuvinte, cine e și antrenorul ăsta de își permite să antreneze?

Picătura care a umplut paharul a fost de reacția lui Kylian Mbappé la finalul meciului cu Barcelona. Francezul le-a făcut semn colegilor lui, inclusiv antrenorului, să iasă de pe teren și să nu stea să le facă guard of honour catalanilor. Nu doar că arată a copil supărat în curtea școlii că a șasea C iar și-a luat bătaie de la a șaptea B, dar a și dovedit o relație de putere în vestiarul lui Real.

Un jucător foarte bun care mai are și un super sezon, dar care a câștigat destul de puțin în cariera sa (și să nu uităm că PSG a avut nevoie ca acesta să plece de la club pentru a contura echipa care a măturat sezonul trecut întregul continent câștigând Liga Campionilor) își permite să treacă peste îndemnul la un gest firesc de fair play venit dinspre antrenor. Iar un profesionist ca Xabi, cu un palmares mult mai strălucitor și ca jucător, dar și cu rezultate istorice ca antrenor pe banca lui Leverkusen, nu poate să accepte o asemenea mizerie.

A obosit din pricina egoului jucătorilor și lipsei de respect venită din vestiar, nu a mai simțit că este sprijnit de către club și a decis să plece, cel puțin asta ne explică Madrid Xtra. Cât de multe se pot schimba în șase luni și ce experiență diferită față de cea rezumată într-o frază simplă la despărțirea de Germania.

Jucătorii mi-au dat privilegiul de a fi ascultat și urmărit de către ei, au avut încredere în ceea ce facem încercând să jucăm împotriva unor cluburi de top.

Álvaro Arbeloa a preluat deja echipa și are misiunea de a salva sezonul care, dacă este să fim onești, nu este deloc pierdut. Real Madrid este la patru puncte în spatele Barcelonei, nu are niciun motiv să nu termine în primele opt în Liga Campionilor (unde va mai juca cu AS Monaco și Benfica Lisabona), este în optimile Cupei Spaniei, deci încă în joc pentru a câștiga trei trofee.

Nu se mai află deloc în cărți pentru a deveni un club profesionist în care autoritatea firească a antrenorului nu este călcată în picioare de o colecție de staruri cărora dacă nu le iese jocul găsesc vinovați externi și pare că repetă greșelile din era Galacticos 1.0, dar fiecare Becali răspunde de jucăria sa, indiferent dacă spaniolii pronunță diferit acest nume.

Și totuși, cât de mare a fost Diego Maradona?

Prima carte a anului 2026 este Diego Maradona. Un studiu sociocultural a lui Pablo Brescia și Mariano Paz (titlu original: Diego Maradona. A Socio-Cultural Study). Cartea a apărut în 2023 la Routledge și a fost tradusă în limba română la editura Vellant în 2025. Cei doi cercetători coordonează un volum de mari dimensiuni care explică în ce măsură fostul mare fotbalist argentinian este atât de relevant la nivel socio-cultural încât ar merita nu doar mai multă atenție din partea științelor umaniste, dar și un domeniu de sine stătător, studiile maradoniene.

Diego Armando Maradona a fost reprezentantul perfect al unui pibe, un copil sau adolescent talentat și perspicace, care provine dintr-un mediu social defavorizat și uimește prin creativitatea sa fotbalistică în poziții ofensive. Un villero (locuitor din villa, un oraș mic sau o mahala dintr-un oraș mare) care nu s-a dezis niciodată de stilul fotbalului stradal, grație căruia a ajuns cel mai mare fotbalist al Planetei.

Părinții său erau migranți săraci din provincia Corrientes care au ajuns la Buenos Aires în anii 1950 în căutarea unui trai mai bun și mari susținători ai peronismului. Poate de aceea Maradona este perceput drept un continuator al peronismului (mișcare politică inspirată de ideile lui Juan Domingo Perón, președinte al Argentinei între 1946 și 1955, dar și între 1973 și 1974, la finalul dictaturii militare care a guvernat țara timp de 17 ani), nu atât pentru că ar fi fost în repetate rânduri un susținător al idelor stângii politice (fiind totodată apropiat și de neoliberalul Cartlos Menem), dar pentru că a redat bucurie poporului.

Dacă peronismul este definit prin vocea pe care o dă clasei muncitoare și îmbunătățirea condițiilor de trai a păturilor sărace, Maradona încearcă simbolic să recupereze această moștenire în anii 1970 și 1980.

E drept că nu a adus prosperitate economică, dar ce poate fi mai important decât câștigarea unei Cupe Mondiale în 1986, tocmai în Mexic, la opt ani după triumful intens instrumentalizat de către dictatura militară, care a vrut să spele regimul în fața întregii lumi, cam ce au făcut Germania în 1936, Rusia în 2018, Qatar în 2022 și, total șocant, știu, SUA anul acesta.

Diego a fost văzut drept un vrăjitor șiret cu defecte specifice clasei muncitoare. De aceea nu este doar un zeu în Argentina, dar și un erou scoțian. Sigur, la mano de Dios și Goal of the Century înscrise împotriva Angliei în 1986 ar fi suficiente pentru a primi admirația scoțienilor, dar a și atins o coardă sensibilă în acest public mereu în căutarea idealizării sportivului imperfect. Și totul se leagă romantic, deoarece Diego a debutat la naționala Argentinei chiar cu un gol împotriva Scoției și încă de pe atunci suporterii au fost fascinați de veleitățile micului vrăjitor al balonului.

Foto: El Gráfico

Maradona este argentinian, dar are întreaga carieră fotbalistică legată de Italia. El a ajuns în 1984 la Napoli, după două sezoane nu prea grozave la Barcelona unde nu s-a adaptat nici rigorilor clubului, nici durității specifice acelor ani ai fotbalului spaniol. A mers tocmai în Sudul Italiei, regiunea cea mai săracă și umilită, care nu a câștigat niciodată titlul - locul perfect pentru conturarea mitului său.

Deși argentinian, italienitatea sa poate fi explicată luând în considerare ceea ce pentru o lungă perioadă a fost cultura fotbalistică dominantă în Italia, înainte de instaurarea marcării zonale. Ideea fondatoare a acestei culturi era aceea că meciurile sunt rezolvate și câștigate de către jucători cu abilități individuale și nu neapărat prin asociere colectivă. Ca principală strategie competitivă, echipele trebuie să se bazeze pe inventivitatea individuală și pe geniu, pe temperamentul individual al jucătorului singular - adică pe Omul prin Sine Însuși.

Ce putea să îi fie mai potrivit lui D10S decât acest cadru în care genialitatea sa să iasă atât de mult în evidență? Au urmat două titluri cu Napoli, o Cupă a Italiei și o Cupa UEFA, iar napolitanii au așteptat până în 2023 un nou Scudetto, cam atât de ieșit din comun a fost Diego pentru acest club.

Decăderea sa a început în 1990, în noaptea finalei Cupei Mondiale pe care Argentina a pierdut-o în fața Germaniei de Vest tocmai la Roma, meci înaintea căruia Maradona suduia furios suporterii italieni de pe Olimpico care huiduiau imnul țării sale. Hijos de puta se citea pe buzele fotbalistului, dar penalty-ul transformat de către Andreas Brehme pe finalul meciului a dus titlul în Germania. Maradona nu a trăit să își mai vadă țara câștigând un nou trofeu, deși cu toții i-au dedicat victoria în 2022, când al doilea cel mai mare fotbalist argentinian, Lionel Messi (deși cu mult mai multe trofee câștigate) a fost pentru o lună la același nivel fotbalistic de neimaginat precum fusese Diego în 1986.

Au urmat depistări pozitive la consumul de cocaină, depistare pozitivă la folosirea efedrinei în 1994 la Cupa Mondială din SUA (substanța este legală astăzi), încercări multiple de a mai reveni în fotbal trecând pe la Sevilla, Newell’s Old Boys și Boca Juniors, dar din 1990 încolo totul a mers în jos. A murit la 60 de ani pe 25 noiembrie 2020 și lumea s-a oprit atunci când fotbalistul a încetat din viață.

Ce importanță are ce a făcut cu viața lui? Contează ce a făcut cu a mea ar fi spus Roberto Fontanarrosa despre Maradona și este probabil una dintre cele mai comune modalități în care fanii se raportează la acest zeu al fotbalului. Povestiri, romane, documentare, filme, studii științifice, o religie, un oraș italian în care chipul său te însotește mereu, numele stadionului lui Napoli și cel care este sinonim cu fotbalul în orice colț al lumii.

Sunt multe alte lucruri pe care le puteți afla despre Diego Armando Maradona citind cartea coordonată de Brescia și Paz, o colecție foarte bună de studii culturale, literare, antropologie, jurnalism și artă, vă invităm să descoperiți singuri acest volum pe care îl găsiți cu ușurință în România la un preț decent, mult sub cel original dacă ați opta pentru varianta de la Routledge în limba engleză.

Spor la citit și sperăm că nu aveți nimic de făcut în ianuarie, la câte evenimente sportive ne așteaptă. Fotografiile care nu au o sursă menționată aparțin CulturaSport.